Psihiatri în București
Consult gratuit pentru persoanele asigurate

Doriți o programare?
Aveți o întrebare

Tulburarea schizo-afectivă

Tulburarea schizo-afectivă are ca principală trăsătură prezenţa, în acelaşi timp, a simptomelor fazei active şi a unei dispoziţii depresive sau euforice pe o perioadă semnificativă din intervalul de timp în care pacientul experimentează boala.

Simptomele fazei active sunt considerate ca făcând parte din tabloul tulburării schizo-afective atunci când pacientul are, de minim o lună, cel puţin 2 din următoarele simptome: idei delirante, halucinaţii, comportament dezorganizat sau catatonic, limbaj dezorganizat şi simptome negative.

Atât dispoziţia depresivă, cât şi cea euforică, trebuie să facă parte dintr-un episod depresiv major, respectiv un episod maniacal sau mixt, pentru a putea fi pus diagnosticul de tulburare schizo-afectivă.

Pentru a se întâmpla acest lucru, dispoziţia depresivă trebuie să dureze cel puţin 2 săptămâni şi să fie însoţită de minim 4 din următoarele simptome:

  • - insomnie sau somn prea mult;
  • - scăderea sau creşterea apetitului;
  • - agitaţie sau lentoare;
  • - stare de oboseală sau lipsă de energie;
  • - sentimente de inutilitate sau de vină excesivă;
  • - diminuarea capacităţii de a gândi, de a se concentra, de a lua o decizie;
  • - gânduri frecvente la moarte.

În cazul dispoziţiei euforice sau iritabile , trebuie să aibă o durată de minim o săptămână şi să fie însoţită de cel puţin 3 simptome caracteristice (cel puţin 4 în cazul dispoziţiei iritabile):

  • - stimă de sine exagerată;
  • - scăderea nevoii de somn;
  • - presiunea de a vorbi;
  • - fugă de idei sau experienţa subiectivă ca gândurile îi sunt accelerate;
  • - distractibilitate;
  • - creşterea activităţilor orientate spre scop sau stare de nelinişte;
  • - implicarea imprudentă în activităţi plăcute.

Există posibilitatea ca pacientul să aibă simptome maniacale şi depresive în acelaşi timp, pe o perioadă de cel puţin o săptămână, situaţie în care episodul va fi considerat mixt, pacientul experimentând variaţii rapide ale dispoziţiei, de la euforie la iritabilitate şi depresie.

Exemplu: un pacient are halucinaţii şi idei delirante de 5 luni, iar în ultimele 3 luni trece şi printr-un episod depresiv. O perioadă semnificativă de timp (3 din cele 5 luni) simptomele fazei active şi cele depresive coexistă; diagnosticul probabil este cel de tulburarea schizo-afectivă.

Dacă simptomele fazei active apar la un pacient care se găseşte deja într-un episod depresiv iar dispoziţia nu se îmbunătăţeşte în timp ce pacientul prezintă halucinaţii sau idei delirante, diagnosticul va fi episod depresiv sever cu simptome psihotice şi nu tulburare schizo-afectivă.

Pacienţii cu schizofrenie experimentează frecvent simptome depresive, dar acestea nu fac parte din tabloul unei tulburări schizo-afective deoarece:

  • - fie nu pot fi încadrate într-un episod depresiv sever (au o durată prea scurtă sau nu sunt însoţite de simptome caracteristice);
  • - fie nu se produc simultan cu simptomele fazei active a bolii (la schizofrenie apar, mai degrabă, odată ce aceste simptome au trecut);
  • - fie nu se întind pe o perioadă semnificativă de timp (exemplu: episodul depresiv durează 3 săptămâni iar boala 6 luni).

Această deosebire, între episodul depresiv sever cu simptome psihotice, schizofrenie şi tulburare schizo-afectivă, este, de multe ori, dificil de făcut şi de medicul psihiatru. Chiar dacă ea este deosebit de importantă, prognosticul celor trei boli fiind diferit (schizofrenia are evoluţia cea mai severă) principiile de tratament sunt similare, mai ales pe termen scurt – iniţierea rapidă a medicaţiei antipsihotice.

Simptome similare celor din tulburarea schizo-afectivă apar frecvent în contextul consumului de droguri; dacă boala apare până într-o lună de la ultimul consum, se va considera că aceste substanţe au cauzat apariţia simptomelor iar diagnosticul va fi tulburare psihotică indusă de o substanţă.

Criterii de diagnostic:

A. Cel puţin o lună cu 2 sau mai multe din următoarele simptome:

  • - halucinaţii;
  • - idei delirante;
  • - comportament dezorganizat sau catatonic;
  • - dezorganizarea limbajului;
  • - simptome negative.

B. Sunt îndeplinite criteriile de episod depresiv, maniacal sau mixt în acelaşi timp cu simptomele fazei active.

C. Există cel puţin 2 săptămâni cu halucinaţii sau idei delirante, în care nu sunt prezente simptome depresive sau maniacale.

D. Episodul depresiv, maniacal sau mixt este prezent pe o perioadă semnificativă din intervalul de timp în care pacientul are simptomele fazei active.

Tipuri:

  • - bipolar: în decursul bolii pacientul a avut cel puţin o dată un episod maniacal sau mixt
  • - depresiv: pacientul a trecut numai prin episoade depresive

Evoluţie:

Tulburarea schizo-afectivă are un prognostic mai bun decât schizofrenia, cu toate acestea disfuncţia pe plan social sau profesional este, de multe ori, severă: pacientul are o tendinţă la izolare, menţinerea serviciului fiind de multe ori dificilă.

Boala apare, de obicei, la începutul perioadei adulte iar evoluţia în timp variază: de la reapariţii periodice ale simptomelor, între care pacientul are un nivel aproape normal de funcţionare, până la o deteriorare progresivă cauzată de cronicizarea bolii.

Un prognostic mai bun se asociază cu:

  • - vârstă mai mare la debut;
  • - dispariţia completă a simptomelor între episoadele de boală;
  • - lipsa unui istoric de boli psihice;
  • - existenţa unor evenimente care ar fi putut declanşa boala.

Odată ce o persoană a avut un prim episod de boală, riscul de a mai avea unul este mare – 80% dintre pacienţii aflaţi la primul episod au cel puţin o recădere la 5 ani de la apariţia bolii. Acest procent se reduce considerabil în cazul unui tratament de lungă durată cu medicaţie antipsihotică.

Tratament:

Principalul rol în tratarea tulburării schizo-afective îl are medicaţia antipsihotică, şi în special antipsihoticele atipice, deoarece acestea au atât acţiune antidepresivă cât şi împotriva simptomelor maniacale.

În cazurile în care dispoziţia depresivă nu trece doar cu medicaţie antipsihotică, adăugarea unui antidepresiv este oportună, cea mai bună opţiune fiind inhibitorii recaptării serotoninei. Stabilizatorii dispoziţiei (acidul valproic, litiul, carbamazepina) au o contribuţie limitată în tratarea simptomelor maniacale din tulburarea schizo-afectivă, atunci când un pacient urmează deja medicaţie antipsihotică.

Întreruperea tratamentului, imediat ce episodul de boală a trecut, se asociază cu un risc crescut de reapariţie a simptomelor; oprirea bruscă creşte şi mai mult acest risc.

Din această cauză, continuarea medicaţiei, care s-a dovedit eficientă în tratarea ultimului episod, pe o perioadă lungă de timp (cel puţin 2 ani după un singur episod sau mai mult în cazul unor episoade multiple), este soluţia optimă în a reduce riscul de reapariţie a bolii.

În cazul unei recăderi, răspunsul la medicaţia antipsihotică poate fi mult diferit faţă de ce \ s-a întâmplat la ultimul episod de boală; în ciuda unui tratament urmat corect, simptomele pot persista, fapt ce determină un declin semnificativ în funcţionarea pacientului.

Oprirea medicaţiei antipsihotice poate fi încercată, odată ce intervalul de minim 2 ani s-a scurs, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

  • - pacientul este lipsit de simptome specifice bolii pentru un interval semnificativ de timp;
  • - efectele adverse ale medicaţiei au un impact negativ clar asupra vieţii acestuia (exemplu: creştere în greutate);
  • - există o stabilitate atât pe plan profesional cât şi familial (evenimente stresante nu sunt anticipate iar pacientul nu este singurul care susţine familia din punct de vedere financiar).

Factorii sociali şi psihologici joacă un rol important în răspunsul pacientului la tratamentul medicamentos. Astfel diferitele forme de psihoterapie pot aduce un beneficiu substanţial în recuperarea rapidă a pacientului şi în menţinerea acestei îmbunătăţiri.