Psihiatri în București
Consult gratuit pentru persoanele asigurate

Doriți o programare?
Aveți o întrebare

Tulburare delirantă

Diagnosticul de tulburare delirantă are la bază prezenţa ideilor delirante (convingeri fără un temei real) pe o perioadă de cel puţin o lună. Ideile delirante nu sunt bizare, adică ţin de situaţii care se pot întâmpla în viaţa reală; cele mai frecvente sunt de persecuţie, de gelozie, de grandoare.

Deşi nu sunt un simptom caracteristic acestei boli, pot exista halucinaţii; ele sunt tactile sau olfactive şi sunt în legătură cu temele ideilor delirante. De exemplu: pacientul simte că insecte îi merg pe sub piele (halucinaţii tactile), în cazul unor idei delirante de infestare cu paraziţi.

De obicei, nivelul de funcţionare şi personalitatea pacientului nu suferă modificări majore iar comportamentul bolnavului nu este straniu sau bizar. Din această cauză, contactul cu medicul psihiatru se produce târziu şi de obicei, nu este dorit de pacient. Acesta îşi susţine cu multă convingere părerile, adresându-se, mai degrabă, instanţelor de judecată sau unor medici de pe alte specialităţi, în încercarea de a-şi găsi liniştea.

O funcţionare redusă poate să apară totuşi ca o consecinţă a ideilor delirante: bolnavul nu mai iese din casă de frica unor indivizi care vor să-i facă rău (idei delirante de persecuţie).

Criterii de diagnostic:

A. Idei delirante nonbizare cu o durată de cel puţin o lună.

B. Funcţionarea pacientului nu este deteriorată semnificativ iar comportamentul nu este straniu sau bizar.

Tipuri:

  • - de persecuţie: este cel mai frecvent, pacientul are convingerea că este urmărit, otrăvit, drogat sau că există o conspiraţie împotriva sa. Mici nedreptăţi, cu care s-ar putea confrunta oricine la un moment dat, sunt exagerate, justificându-şi astfel convingerile nefondate; sunt plini de resentimente şi pot recurge la violenţă împotriva celor care i-au ofensat. Sentimentele profunde de nedreptate îi fac să recurgă frecvent la acţiuni în justiţie.
  • - De gelozie: pacientul are convingerea nefondată că partenerul nu îi este fidel. Are tendinţa de a strânge mici dovezi, cu rolul de a-i întări neîncrederea în soţ sau soţie. Gelozia este o emoţie foarte puternică, care nu este specifică tulburării delirante, este greu de tratat şi poate conduce la comportament violent.
  • - Erotoman: are la bază credinţa bolnavului că o persoană cu un statut social superior este îndrăgostită de pacient. Negarea acestui fapt, oricât de directă ar fi, este văzută de către bolnav ca o afirmare ascunsă a dragostei. Tendinţa la agresivitate nu este rară, în special faţă de o a treia persoană, care se interpune între pacient şi obiectul iubirii acestuia.
  • - De grandoare: pacientul are convingerea că are un talent deosebit sau că a făcut o descoperire importantă, care va fi recunoscută ulterior. Există şi situaţia în care bolnavul crede că este purtătorul unui mesaj special din partea divinităţii.
  • - Somatic: o parte dintre pacienţii cu acest tip au convingerea că au fost infestaţi cu diverşi paraziţi, în special la nivelul pielii; se adresează mai multor specialităţi medicale, mai ales dacă există unele leziuni la nivelul tegumentului. Această situaţie nu este caracteristică tulburării delirante, ea putând apărea şi în alte boli: diabet, scleroză multiplă, deficienţă de vitamina B12 şi altele.
    O altă formă a acestui tip este cea în care pacientul are convingerea că pielea sau părţi ale corpului (gură, rect, vagin) emit mirosuri urâte.
    Tot în cadrul tipului somatic există pacienţi cu idei delirante dismorfofobice; pacientul are convingerea că părţi ale corpului sunt diforme sau le exagerează mărimea.
    Tipul somatic are un prognostic sever atunci când nu este urmat un tratament, răspunsul la medicaţia antipsihotică şi antidepresivă fiind, de cele mai multe ori, favorabil.

Evoluţie:

Tulburarea delirantă poate să apară oricând în decursul vieţii, dar este, mai degrabă, o boală a persoanelor trecute de 40 de ani. Este destul de des întâlnită la pacienţii în vârstă; la acest grup de bolnavi, ideile delirante pot apărea şi în contextul unei demenţe. În această situaţie, pacientul ar trebui să nu poată memora lucruri noi, atenţia să-i fie diminuată şi să fie dezorientat (nu ştie în ce an sau în ce lună a anului suntem sau nu poate spune unde se gaseşte). Dacă nu sunt prezente asemenea simptome, un diagnostic de demenţă nu se justifică.

Judecata pacientului este, de multe ori, deficitară, fapt ce necesită supravegherea acestuia; dovedeşte o lipsă de peocupare pentru igiena personală şi nu se alimentează. Riscul de suicid, în aceste condiţii, este mare, internarea într-un spital fiind cea mai bună soluţie pentru a proteja pacientul.

Evoluţia bolii diferă mult de la un caz la altul: unii bolnavi au un singur episod de boală toată viaţa, pe când alţii au recăderi, simptomele caracteristice reapar la anumite intervale de timp. Cea mai gravă evoluţie este cea cronică, mai rar întâlnită, în care pacienţii îşi păstrează convingerile nefondate pe toată durata vieţii. Chiar şi în acest ultim caz nivelul de funcţionare al pacientului este menţinut la un nivel satisfăcător pe o perioadă lungă de timp.

Unor evenimente obişnuite, pacientul le acordă o semnificaţie deosebită, justificându-şi astfel convingerile nefondate. Trăirile intense, ce însoţesc, de obicei, ideile delirante (în special în cazul celor de gelozie sau persecuţie) îl fac pe pacient să devină depresiv, retras, închis; un diagnostic suplimentar de tulburare depresivă majoră se justifică la mulţi dintre pacienţii cu tulburare delirantă.

Atunci când debutul este brusc sau când există un eveniment care ar fi putut declanşa boala, procentul pacienţilor cu o evoluţie favorabilă este mai mare. Prognosticul în tulburarea delirantă ţine, într-o anumită măsură, şi de tipul de boală: cel de persecuţie are o evoluţie mai bună, spre deosebire de cel de gelozie, dar în acest ultim caz nivelul de funcţionare al pacientului este păstrat, în ciuda ideilor delirante persistente.

Deşi este văzută ca o boală care este greu de tratat, 80% dintre pacienţii cu tulburare delirantă au o diminuare semnificativă a simptomelor în urma iniţierii tratamentului.

Tratament:

Scopul terapiilor în tulburarea delirantă este de a reduce impactul, pe care ideile delirante îl au asupra vieţii pacientului şi a familiei acestuia.

Medicaţia antipsihotică este singura care poate determina dispariţia convingerilor fără temei, pe care pacienţii cu această boală le au; în cazul în care bolnavul are şi simptome depresive utilizarea unui antidepresiv, în special inhibitorii recaptării serotoninei, este benefică.

Durata tratamentului este greu de stabilit şi ţine de evaluarea periodică a beneficiilor şi a eventualelor neplăceri pe care medicaţia prescrisă le are. Un interval mai mare de 6 luni cu antipsihotice, după primul episod de boală, este de puţine ori justificat. Întreruperea medicaţiei se face treptat pe parcursul a 4 săptămâni.

Terapia cognitiv-comportamentală, atunci când este asociată cu cea medicamentoasă, poate aduce un benficiu, cu condiţia să fie acceptată de pacient.