Psihiatri în București
Consult gratuit pentru persoanele asigurate

Doriți o programare?
Aveți o întrebare

Tulburare de stres postraumatică

Elementul esenţial în punerea diagnosticului de tulburare de stres postraumatică este tocmai prezenţa unui eveniment traumatic extrem. Nu este obligatoriu ca pacientul însuşi să experimenteze acest eveniment, este suficient să fie martor sau să afle că i s-a întâmplat unei persoane apropiate.

Principalele trăsături ale bolii sunt: reexperimentarea evenimentului traumatic, evitarea stimulilor care îl fac să retrăiască întâmplarea nefericită şi simptome ce ţin de o anxietate crescută şi persistentă (insomnii, iritabilitate, dificultăţi de concentrare, răspuns de tresărire exagerat).

În faţa evenimentului, pacientul are o reacţie de frică intensă, de oroare. Dacă această trăire persistă cel puţin 2 zile şi dacă este însoţită şi de alte simptome, va fi considerată o reacţie acută de stres.

În această situaţie, pacientul are senzaţia că este paralizat, nu reacţionează emoţional în niciun fel la ce se întâmplă în jurul său, pare rupt de mediul în care se află; are impresia că nu este real ce i s-a întâmplat, că trăieşte într-un vis sau că nu este el persoana care a suferit acest lucru.

Diagnosticul de tulburare de stres posttraumatică poate fi pus după minim o lună de la producerea evenimentului nefericit. Dacă reacţia acută de stres se menţine mai mult de o lună, diagnosticul va fi schimbat în cel de tulburare de stres posttraumatică, în măsura în care sunt îndeplinite criteriile de diagnostic.

Nu este obligatorie prezenţa unei reacţii acute de stres pentru a pune diagnosticul de tulburare de stres posttraumatică, la fel cum nu toţi pacienţii cu această boală au trecut printr-o reacţie acută de stres.

Reexperimentarea traumei se face prin gânduri sau imagini ale evenimentului, care sunt frecvente şi pe care nu le poate controla, prin vise terifiante sau trăiri intense ale situaţiei traumatice, cu detaşare de mediul din jur (flashback-uri).

Împrejurările care pot duce la tulburare de stres posttraumatică sunt variate: atac armat, agresiune sexuală, dezastre naturale, accidente de automobil, asistarea la vătămarea gravă sau moartea unei persoane, vederea unui cadavru sau aflarea de moartea surprinzătoare, de accidentul sau de îmbolnăvirea subită a unei persoane apropiate.

Criterii de diagnostic:

A. Despre evenimentul traumatic (sunt necesare ambele):

  • - a experimentat, a fost martor sau a aflat de moartea, ameninţarea cu moartea sau vătămarea corporală gravă
  • - răspunsul la traumă este prin frică intensă, neputinţă sau oroare

B. Despre reexperimentarea evenimentului, cel puţin o situaţie din următoarele:

  • - imagini, gânduri sau percepţii despre eveniment repetate, care nu sunt sub controlul pacientului
  • - vise terifiante
  • - flashback-uri ale evenimentului
  • - reacţie emoţională intensă când persoana este expusă unor situaţii, care seamănă sau simbolizează evenimentul traumatic

C. Evitarea stimulilor asociaţi cu trauma (gânduri, conversaţii, locuri şi persoane) şi reactivitate emoţională diminuată

D. Despre simptomele asociate unei anxietăţi intense, cel puţin 2 din următoarele:

  • - insomnii
  • - iritabilitate
  • - dificultăţi în concentrare
  • - hipervigilenţă
  • - răspuns exagerat de tresărire

E. Simptomele durează de cel puţin o lună

Tipuri:

  • - acut: durata simptomelor este mai scurtă de 3 luni
  • - cronic: durata simptomelor este mai lungă de 3 luni
  • - cu debut tardiv: când trec cel puţin 6 luni de la evenimentul traumatic până la debutul bolii

Evoluţie:

Cel mai frecvent, tulburarea de stres posttraumatică apare la pacienţii care au avut o reacţie acută de stres, în special în primele 3 luni de la evenimentul traumatizant.

Boala poate evolua în moduri diferite: până la jumătate dintre pacienţi beneficiază de o dispariţie a simptomelor în primele 3 luni de la apariţia acestora. Dacă ele persistă peste acest interval, evoluţia bolii va fi mai degrabă cronică cu accentuarea simptomelor, pe un fond de disconfort cauzat de anxietatea crescută.

Pacientul retrăieşte frecvent situaţia care i-a declanşat boala, culminând cu perioadele de flashback, când pare „în lumea lui”. În timpul acestora, suferă un disconfort major chiar dacă ele sunt de scurtă durată.

Se poate pune în locul celorlalte persoane care au participat la eveniment, care au avut de suferit mai mult şi poate avea un sentiment de vină exagerat („că n-a făcut mai mult pentru victimă, că este singurul vinovat”).

Pacientul pare de multe ori „paralizat emoţional”, lucrurile plăcute sau neplăcute nu mai au niciun impact asupra sa. Are convingerea că pentru el, de acum încolo, totul se va sfârşi într-un mod nefavorabil: viaţa îi va fi scurtă, nu va avea familie, nu va avea serviciu, etc.

În cazurile severe, persoanele afectate de această boală pot avea halucinaţii sau convingeri bizare.

Tendinţa de evitare a stimulilor care îi aduc aminte sau care simbolizează evenimentul traumatic, are un impact semnificativ asupra vieţii pacientului (conflicte maritale sau pierderea serviciului), mai ales că, de cele mai multe ori, pacienţilor le vine greu să vorbească despre aceste lucruri iar familiei îi vine greu să le înţeleagă.

Exemplu: cum evenimentul traumatic s-a produs într-o zi cu ploaie, pacientul va asocia trauma sa cu acest fenomen meteorologic. Este greu de înţeles pentru cei din jur de ce o persoană, care până de curând era perfect normală, evită să se ducă la serviciu sau să se întâlnească cu prietenii într-o zi ploioasă.

Unii pacienţi pot prezenta un comportament impulsiv sau autodistructiv, pot avea un sentiment permanent de prejudiciere; se simt mereu ameninţaţi, se izolează de familie şi prieteni, cu modificarea personalităţii („pare un alt om”). Această situaţie este mai frecventă în cazul pacienţilor care au trecut printr-un act de agresiune fizică sau sexuală.

Pacienţii cu tulburare de stres posttraumatică au un risc crescut de a dezvolta şi alte boli psihice precum: tulburarea depresivă majoră, alte tulburări anxioase (fobia socială, tulburare anxioasă generalizată şi tulburare obsesiv-compulsivă), consum abuziv sau dependenţă faţă de o substanţă (alcool sau drog).

Tratament:

Prima opţiune în tratamentul tulburării de stres posttraumatică este medicaţia antidepresivă; sunt preferaţi inhibitorii recaptării serotoninei.

Ca şi în cazul altor tulburări anxioase, intrarea în acţiune a medicaţiei este destul de lentă iar la începutul administrării se poate produce o creştere tranzitorie a anxietăţii. Pacientul trebuie să cunoască această posibilitate şi să înţeleagă că este necesar cel puţin o lună, pentru a evalua eficacitatea reală a medicamentului.

Medicaţia antidepresivă trebuie urmată cel puţin un an de la dispariţia completă a simptomelor.

În cazul comportamentului de evitare sau a imaginilor intruzive frecvente, terapia cognitiv-comportamentală poate aduce un beneficiu.

Benzodiazepinele, ca medicamente folosite la nevoie, nu sunt recomandate pentru tulburarea de stres posttraumatică.