Psihiatri în București
Consult gratuit pentru persoanele asigurate

Doriți o programare?
Aveți o întrebare

Schizofrenia și alte tulburări psihotice

Aceste boli, şi în special schizofrenia, sunt percepute de populaţia generală ca având un prognostic sever, iar revenirea pacientului la persoana, care era înainte de a se îmbolnăvi, este, pentru foarte multă lume, mai degrabă o excepţie fericită.

Manifestările şi evoluţia acestor boli diferă foarte mult de la un pacient la altul. Nimeni nu poate spune, cu exactitate, dacă boala va reapărea într-o lună, peste 5 ani sau niciodată. Cel mai important lucru este de a reduce riscul de reapariţie a simptomelor, prin urmarea cu rigurozitate a tratamentului, pe perioada de timp indicată de medic.

Chiar şi în cazul unui diagnostic sever, precum schizofrenie, există posibilitatea ca boala să evolueze ca un episod unic cu remisiune completă. Acest lucru înseamnă că pacientul n-a făcut decât o singură dată simptomele caracteristice acestei boli şi că ele au trecut în totalitate.

Astăzi există o gamă variată de mijloace terapeutice împotriva tulburărilor psihotice. De mai bine de 10 ani există şi la noi în ţară un grup de medicamente, numite antipsihotice atipice, care s-au dovedit a fi mai eficiente şi cu efecte secundare mult reduse faţă de medicaţia clasică. Apariţia acestor substanţe a reprezentat un progres major în tratarea acestor boli.

Tulburările psihotice apar în special la persoanele foarte tinere. Impactul asupra vieţii pacientului poate fi semnificativ: renunţă la studii sau la slujbă, se izolează, comportamentul devine, de multe ori, de neînţeles.

În ciuda progreselor făcute în tratarea bolii, familia pacientului priveşte recuperarea acestuia cu neîncredere. Îi poate fi frică de bolnav, iritabilitatea este văzută ca o manifestare a bolii, deşi ea apare frecvent şi la persoanele sănătoase. Cu toate că suportul familial este esenţial pentru un astfel de pacient, există tendinţa de a fi mult prea protectiv; cei apropiaţi se îndoiesc de capacitatea de a-şi continua viaţa de până la boală.

Exemplu: un pacient diagnosticat cu o tulburare psihotică întâmpină, în mod firesc, dificultăţi la locul de muncă, dar ajunge să renunţe la serviciu mai mult la presiunile familiei. Se mută din nou cu părinţii pentru a fi mai bine supravegheat, activităţile obişnuite nu mai sunt făcute de pacient, „pentru că este bolnav”; ajunge astfel să fie tratat ca un copil. În acest context, relaţiile cu prietenii devin din ce în ce mai precare, favorizând tendinţa la izolare deja existentă.

Mai ales în cazul unui pacient care şi-a propus să atingă un nivel profesional înalt şi care poate chiar l-a atins pentru o anumită perioadă de timp, o rupere atât de bruscă faţă de modul de viaţă anterior îmbolnăvirii, nu face decât să adauge un stres suplimentar celui provocat de boala psihică.

Şi în situaţia unei tulburări psihotice, pacientul trebuie să-şi continue cursul firesc al vieţii. Dacă nu va mai face faţă la şcoală sau la muncă, renunţarea se va produce într-un mod natural, fără a fi încurajat să facă acest lucru. Supravegherea familiei este de folos atunci când pacientul „uită” să-şi ia tratamentul sau când se expune unor pericole: este atât de confuz încât lasă aragazul deschis, nu se hrăneşte, bea alcool etc. Încrederea în pacient şi păstrarea unui grad de libertate sunt esenţiale pentru buna evoluţie a bolii.

Pentru mulţi dintre cei cu o tulburare psihotică este dificil să accepte că au o boală psihică. Acceptarea unui diagnostic contravine, de cele mai multe ori, noile convingeri ale pacientului, acesta presupune că s-a înşelat în cazul unor lucruri importante în viaţă, fapt ce nu este uşor de acceptat nici pentru o persoană perfect sănătoasă.

Neîncrederea în existenţa bolii se însoţeşte de neurmarea sau luarea parţială a tratamentului, fapt ce va favoriza reapariţia simptomelor. Se intră astfel într-un cerc vicios, ce conduce invariabil la agravarea tulburării psihotice.

Unii dintre pacienţi se cramponează de ideea că boala nu se vindecă, că diagnosticul pus rămâne pe toată viaţa. Cred că mai important decât lipsa unui istoric psihiatric este calitatea vieţii iar mijloacele terapeutice de astăzi împreună cu suportul celor apropiaţi pot aduce un beneficiu considerabil pentru cea mai mare parte a pacienţilor; o familie, păstrarea locului de muncă sau chiar un progres profesional sunt lucruri realizabile. Hipertensiunea arterială, diabetul zaharat, insuficienţa cardiacă sunt doar câteva exemple de boli care nu se vindecă şi care necesită tratament pentru tot restul vieţii.

Acest grup de tulburări are ca principală trăsătură prezenţa halucinaţiilor sau a ideilor delirante.

Halucinaţiile reprezintă percepţii fără obiect; pacientul aude voci când nu există niciuna (halucinaţii auditive) sau vede lucruri pe care cei din jur nu le văd (halucinaţii vizuale). În timpul acestor experienţe, pacientul nu rămâne indiferent; poate avea trăiri intense precum spaimă sau furie sau poate rămâne perplex.

Ideile delirante sunt convingeri fără un temei real, care sunt păstrate în ciuda părerilor persoanelor apropiate şi în ciuda dovezilor care susţin contrariul. Cele mai frecvente idei delirante sunt: de persecuţie (cineva vrea să-i facă rău cu orice preţ), de referinţă (pasaje din cărţi sau din ziare, emisiuni televizate sau întâniri cu anumite persoane sunt încărcate de o semnificaţie specială, putând transmite pacientului un mesaj), de grandoare (capacităţi deosebite sau o relaţie specială cu o persoană importantă), religioase (experienţe religioase ieşite din comun), de gelozie şi altele.

Ideile delirante pot fi bizare, de pildă un pacient are convingerea că i-au fost introduse în minte gândurile unei alte persoane. Ele pot fi considerate bizare atunci când nu derivă din experienţe de viaţă reale.

Exemplu de idee delirantă: un pacient are convingerea că nu este fiul părinţilor săi. Chiar dacă nu este bizară, ea pornind de la o posibilitate reală, rămâne delirantă fiindcă nu acceptă explicaţiile familiei sau a altor persoane şi îşi exprimă neîncrederea într-un eventual test ADN.

Pe lângă halucinaţii şi idei delirante mai există două simptome care au un rol important în punerea diagnosticului unei tulburări psihotice: dezorganizarea limbajului şi a comportmentului.

Limbajul dezorganizat se caracterizează prin trecerea cu mare uşurinţă de la un subiect la altul, de cele mai multe ori fără a termina ideea, prin răspunsuri inadecvate, fără legătură cu întrebarea pusă, putându-se ajunge la inventarea unor cuvinte noi sau la incoerenţă. Cum limbajul uşor dezorganizat există în multe alte situaţii, trebuie evaluată capacitatea de comunicare şi când aceasta este mult diminuată va fi considerat un simptom caracteristic tulburărilor psihotice.

Comportamentul dezorganizat corespunde acelor situaţii în care pacientul face anumite lucruri care contravin regulile societăţii în care trăim, neavând un scop pe care îl urmăreşte. Situaţiile pot fi extrem de variate: igienă corporală precară, comportament sexual inadecvat, ţinută vestimentară bizară sau stare de agitaţie impredictibilă şi nemotivată.

Mulţi dintre pacienţii cu tulburări psihotice nu mai pot răspunde emoţional la lucrurile care se întâmplă în jurul lor, indiferent dacă sunt pozitive sau negative. Sunt retraşi, par lipsiţi de idei şi iniţiativă iar răspunsurile la întrebări sunt scurte şi laconice. Această simptome nu sunt caracteristice tulburărilor psihotice, dar joacă un rol important în punerea diagnosticului. Ele se numesc simptome negative.

Cu excepţia tulburării delirante şi a tulburării psihotice scurte, pentru a pune un diagnostic de tulburare psihotică sunt necesare cel puţin 2 simptome din următoarele: halucinaţii, idei delirante, dezorganizarea limbajului, dezorganizarea comportamentului şi simptome negative. Cele 5 simptome poartă numele de simptomele fazei active ale bolii. Diferenţierea între diferitele tipuri de tulburări psihotice se face în funcţie de perioada în care pacientul a prezentat aceste simptome şi de prezenţa sau nu a altor simptome.

Tipuri:

Tulburarea psihotică scurtă: cel puţin un simptom al fazei active (fără simptome negative), care durează minim o zi dar nu depăşeşte o lună.

Tulburarea schizofreniformă: simptomele fazei active durează cel puţin o lună.

Tulburarea schizo-afectivă: simptomele fazei active durează cel puţin o lună şi în timpul acestora pacientul prezintă un episod depresiv sau maniacal.

Schizofrenia: cel puţin o lună de simptome ale fazei active la care se adaugă cel puţin 6 luni în care pacientul prezintă manifestări ale bolii într-o formă diminuată.

Tulburarea delirantă: cel puţin o lună în care pacientul prezintă idei delirante.